34 rezultate (0,17384 secunde)

Afișează toate filtrele

Marcă

Comerciant

Preț (EUR)

Resetare filtru

Produse
De la
Magazine

Leprozar. Ganduri de zi si de moarte

Leprozar. Ganduri de zi si de moarte

Nu mai scriem aproape nimic de prea multă vreme. Nu mai scriem, nu mai facem nimic. Nu avem un comportament adecvat scriitorilor. Înseamnă clar că nu suntem scriitori. Și apoi: de ce am fi, dacă nu mai simțim bucuria? Scrisul se poate naște din suferință, dar nu poate exista fără bucurie. Lângă noi se întinde oceanul bucuriei. Nu e, firește, niciun ocean fizic, nicio depărtare acvatică. Cuvintele sunt vii fără să existe fizic. Fără să aibă masă. Călătoresc. De‑a lungul și de‑a latul. Înăuntru și în afară. (Daniel Săuca)

RON 19.40
1

Poeme de fluturi

Poeme de fluturi

Poetă, traducătoare (mai ales din poezia germană de azi) și critic literar de bun-gust, Elena M. Cîmpan ne oferă în volumul de față cele mai „calde” poeme ale sale. La propriu și la figurat. O poezie în care confesivitatea și reflecția își dau mâna și în ideea celor foarte vechi, ce știau că lucrurile lumii acesteia există, doar dacă sunt scrise. (Ioan Radu Văcărescu) Odată, într-o vizită de vară, gazda, o femeie tânără și delicată, mi-a spus la sosire: „Ți-am făcut o pâine, să o iei cu tine!” Atât de mult m-au impresionat, mai întâi gestul, apoi bunătatea, frumusețea pâinii, ca de nisip, învelită într-un ștergar, încât cred că valoarea acelui moment este pentru poet convertibilă în norocul de-a fi întâmpinat cu poezie peste tot în lume. (Elena M. Cîmpan) ELENA M. CÎMPAN s‑a născut la 28 august 1967, în Lucăceşti, Drăgoiești, Suceava. Studii la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Litere, specializarea Limba şi literatura română‑Limba şi literatura germană (1987‑1991) și la Universitatea „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca, Facultatea de Studii Europene, Master în Management şi Negocieri Internaționale şi Europene (2016‑2018). Între 1998 şi 2002 a fost inspectoare de limba şi literatura română la Inspectoratul Școlar Județean Bistrița‑Năsăud. Membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Profesoară la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” din Bistrița. A scris poezie, jurnal, eseu, proză scurtă, critică literară, jurnalism; a tradus poezie din limba germană. Prezentă în antologii, colaborează la reviste din țară și din străinătate. Volume de poezie: Dile(m)ne, Dansul verde, De la tu la el, Pianul și alte poeme, Sentimentele lucrurilor, Postume antume (Editura Limes, Cluj‑Napoca), Dulcele meu amar (Editura Eikon, Cluj‑Napoca), Poezia noastră cea de toate zilele, Cel mai frumos poem (Editura Nico, Târgu‑Mureș), Lăcrămioare de zăpadă (Editura Karuna, Cluj‑Napoca), Damian (Editura Danimar, Deva), Poeme pentru minte, inimă și literatură (Editura Barna'S, Bistrița), Intrarea în timp (Editura Nosa Nostra, Bistrița)

RON 19.40
1

Cetatile de scapare

Cetatile de scapare

Autobiografismul ca energie poetică nu s-a stins odată cu creațiile lirice ale promoției nouăzeci, iar asta dovedește că poezia este mereu dispusă la acumulări din domeniul prozei și dramaturgiei. E o mare poftă de poveste și confesiune, directă, nu obligatoriu sublimată – sau sublimată numai atâta cât cred autorii că le e de folos pentru a-și încropi propriile viziuni. În această carte, cele mai multe dintre poeziile „sub acoperire”, deghizate în straiele narativității, gravitează în jurul figurii tatălui, cel cât se poate de real, dar și cel de deasupra lumii, sau timpul însuși: „Seara când se întorcea de la fabrică/ tata își tăia bătăturile palmelor cu briciul/ le așeza tacticos pe un colț de ziar/ literele de plumb se imprimau pe carnea moartă/ [...] / apoi le scutura în soba de tuci/ [...] / ce vezi tată în întuneric/ arunca mucul țigării în curte/ – un mic meteorit aterizând în iarbă,/ am vrut să ochesc o stea// mi se părea că nu e tata ci meșterul timp/ își privea palmele batjocorite de brici/ bătăturile vor crește din nou/ și bătăturile inimii vor crește/ și bătăturile gândului la fel/ viața va fi acoperită de carne moartă/ până când meșterul timp/ își va târî mantia peste vatră/ dar știu că Tu îl vei demonta într-o zi/ îi vei unge fiecare bucată cu vaselină/ îl vei închide în cufărul uitării/ și oasele tatei vor lumina în pământ/ va crește carne nouă pe ele/ prin ochiul de geam va străluci sărbătoarea/ palmele lui moi îmi vor mângâia fața din nou.” În esența ei, poezia lui Ioan Barb din prezentul volum este una religioasă, îmbrăcată în haine profane. Toate celelalte obsesii și viziuni gravitează în jurul acestei „cetăți de scăpare”, ale cărei ziduri erup din inimă, nu fără „amarul tristeții din pricina căruia ai închis cerurile”. Când deschideți această carte, nu intrați ca pe stadion: poezia se roagă. (Ioan Es. Pop

RON 19.40
1

Punctul de inversare a memoriei

Punctul de inversare a memoriei

Volum apărut în coeditare cu Casa de editură Max Blecher O poezie deșucheată în care cuvintele se ciocnesc ca două trenuri ce vin din direcții contrare pe aceeași linie, o gîndire paradoxală ce nu răsare decât arareori din modele naționale cunoscute, un mod brutal de intrare în dialog cu universul sau cu femeia iubită, o întoarcere pe dos a stărilor grave sau hazoase, o literatură cu mai multe intrări și ieșiri într-un spațiu cu puține cuvinte scrie Dumitru Păcuraru. Nu știu cine este acest autor care debutează în poezie cu un mod de enunțare asemănător cu o lovitură la plex. Tot ce devenise vetust în limbajul românesc este pus la forje, soldații de plumb ai cuvintelor se transformă în arătări. O nouă față a teribilismului literar, bine regizat, se face văzut în poezia lui Dumitru Păcuraru. Cuvintele se mariază prin liberă alegere. Ele sar peste norme, peste obișnuințe, căsătorindu-se adeseori fără aprobarea gramaticii. (Romul Munteanu, 1989

RON 19.40
1

Viata mea de noapte. Fragmente onirice

Viata mea de noapte. Fragmente onirice

Viata mea de noapte porneste de la doua, pentru mine, adevaruri. Mai intai, ceea ce vezi, simti, intelegi, pe scurt, traiesti in vis/prin intermediul viselor este o experienta/in-sperienta de consistenta si insemnatate (aproape) egale cu ale experientei diurne, in stare de veghe. Si visele intra in definirea de sine, si ele lasa urme, si ele te construiesc. Pe de alta parte, povestea-vietii-in-stare-de-veghe si povestea-viselor-noptii sunt ambele interpretari subiective si larg conditionate de contexte, sunt fictiuni la distanta egala de Adevarul absolut, niciodata noua la indemana. - Irina Petra

RON 19.40
1

intrupari

intrupari

Poezia este un joc de întrupări, de icoane ale totului în tot. Ale poetului în cuvinte, ale cuvintelor în tăcere și ale tăcerii în iluzia mutării munților din loc. Profilul clasic al poetului arzând în valuri de lumină. Când versul este răzvrătire din iubire, poetul are toate șansele să fie răsplătit pentru fidelitatea față de înțelepciunea mai presus de el și față de viața solidară cu întrebările lui. Dragostea, cum se spune, este un surghiun al inimii. Ea este, în poezia lui Dumitru Zdrenghea, o mireasmă de început ce nu există și o ispită de sfârșit cu gust de lumină. Ambele probe ale unui vis domesticit, din care nu lipsește nici vederea înlăuntru cu ochiul arghezian închis, nici credința că sublimul este bucuria de a ști că nu ne naștem și nu existăm înspre nimic. Sentimentul subtil regizat al disperării face din această poezie punct de întâlnire între un calvar de flăcări vii și o blândă teologie a minunilor ce nu se văd. Exaltare la gândul miezului de foc al lutului din noi. Aurel Sas

RON 19.40
1

Vedenia

Vedenia

Cateva momente mai tarziu, auzi dangatul clopotului din turla bisericii, isi facu cruce si, fara sa vrea, isi aduse aminte de Porunci, dintre care una incepu sa‑i bantuie sufletul: „Sa nu ravnesti la casa aproapelui tau, sa nu ravnesti la femeia aproapelui tau, nici la ogorul lui, nici la slujnica lui, nici la boul sau”. Zambi cu amaraciune si‑si zise: „Dar ce bou si ce slujnica are Rusalin, ce casa, decat o cocioaba, iar eu am un conac, are doua capre pe care le duce la pascut de ata sa nu dea iama in ierburile oamenilor… Apoi, Rusalina…?! De ce sa fie ea femeia unui calic, a unui netrebnic?! Si, daca e sa judeci cu adevar, Rusalina nici nu e pe de‑a‑ntregul femeie, ci e un fel de aratare care mi‑a iesit intamplator in cale. Si‑atunci, intamplarea sa fie vinovata pentru tot ce va fi de acum inainte, doar ea, intamplarea”. (Cornel Nistea) CORNEL NISTEA s-a nascut la 6 august 1939 in satul Valea Larga, comuna Salciua/Alba, intr-o familie de tarani mijlocasi cu sase copii. Emotional, copilaria ii va fi puternic marcata mai intai de drama ultimilor ani de razboi, de agresivitatea cu care s-a instaurat dictatura comunista, impunerea cotelor, seceta din anii 1946/47 si esecul scolar din clasa intai din cauza relelor tratamente ale invatatorului. Adolescentul rebel va esua repetat la liceul din Baia de Aries, dupa care urmeaza o scoala silvica in Campeni, la absolvirea careia este repartizat sa munceasca la Ocolul Silvic din Aiud, unde va urma cursurile liceului seral. Cum locuieste intre gara si puscarie, este impresionat de convoaiele de detinuti politici dusi cu lanturi la maini si la picioare spre celebra inchisoare de aici, dar si de zgomotul carutelor ce duc noaptea detinutii decedati sau ucisi in cimitirul fara cruci. In anul 1960, participa la un concurs national de literatura la care ia locul doi pe tara, moment care il face sa se decida sa urmeze Filologia. Astfel, intre anii 1962 si 1967 frecventeaza cursurile Facultatii de Filologie a Universitatii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca. Dupa stagiul militar va fi patru ani inspector la Comitetul de Cultura si Arta al judetului Alba. Eliminat din sistem, reintra in invatamant, face o naveta grea, dar citeste mult, scrie literatura si incepe sa publice in revistele literare. Locuieste la Alba Iulia. Debuteaza tarziu, in 1979, simultan, in revistele Vatra si Luceafarul, ca in anul 1984 sa-i apara la Editura Cartea Romaneasca primul volum de proza scurta, Focuri in septembrie, drastic subtiat de cenzura comunista pe motiv ca ar scrie o „literatura dusmanoasa”. Cum i se atrage atentia sa aiba grija ce scrie, traieste cu teama ca este urmarit de Securitate, ceea ce il inhiba si timp de cativa ani nu va mai scrie si publica nimic. Dupa decembrie 1989, odata cu aparitia revistei Discobolul, la care este redactor, se resusciteaza, scrie peste 300 de articole de presa si retipareste volumul de debut cu prozele eliminate de cenzura sub titlul Papagalii mei adorati. In anii urmatori publica romanele Inocenta sarpelui (2000), Ritualul bestiei (2008) si Intalnirile mele cu Orlando (2012). Tipareste mai multe volume de proza scurta intre care: Ultimul in eden (2014), Vanzatorul de apa colorata (2015), Ieri a fost duminica (2016), Iar nimic in cutia postala. Schite, nuvele, povestiri (2019) – volum premiat de Uniunea Scriitorilor din Romania. Mai semneaza un volum de publicistica literara, Caseta cu paradoxuri (2010), iar in anul 2013 tipareste 450 de pagini de Jurnal. 1977-1984

RON 19.40
1

Intalniri cu Mitropolitul Bartolomeu

Intalniri cu Mitropolitul Bartolomeu

Î.P.S. Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania a fost o personalitate multilaterală, care a lăsat urme adânci și nepieritoare în toate domeniile sale de activitate. Puține persoane, încă din tinerețe, încearcă cele mai diferite sfere de preocupări. Printre acestea se numără și eruditul Valeriu Anania. După ce, în anul 1943, își ia bacalaureatul, devine student la Facultatea de Medicină și la Conservatorul de Muzică din Cluj. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România. Opera sa literară, în proză sau poezie, este apreciată și în prezent. Un efort titanic de informare și de scriere i-au cerut diortosirea și adnotarea Sfintei Scripturi, o „muncă de ocnaș” care a durat un deceniu. Tocmai în acea perioadă, contactele noastre au fost cele mai frecvente și mai prolifice. Sincer spun că orice cuvânt pronunțat de Preasfinția Sa îl savuram, mă delecta. Mereu mă gândesc: oare de ce oameni de seamă trebuie să sufere atât? (Onufrie Vințeler

RON 19.40
1

Testoasa care priveste pe fereastra

Testoasa care priveste pe fereastra

Pot trece si de povestiri (usor stranii) cele insirate – sub forma de margele, pe un fir pretextual unitar – de Marinela Opris in debutul ei cu Testoasa care priveste pe fereastra; dar mai sigur e ca ezita intre povestirea fantasy si poemul in proza, ale carui margini le bate ba clandestin, ba fatis. In orice caz, Marinela porneste de la o sugestie (nu chiar improbabil kafkiana) pe care o proceseaza ingenios, lasand detaliile corporale – transformate in protagonisti – sa se angajeze in metamorfoze cu bataie alegorica. Metamorfozele pornesc de la principiul autonomiei fiecarei parti anatomice, angajate pe rand intr-o peripetie malformativa si toate avand initiativa metamorfotica. Laolalta, ele sugereaza, insinuant doar, un destin retractil, de fiinta ascunsa dupa o carapace (e, poate, simbolul unificator al povestirilor), salvatoare nu mai mult decat distrugatoare. Fanteziile acestea „corporale” (de nu mai degraba organoreificante) nu merg, totusi, pe o scriitura corporealizanta, ci mai degraba pe o scriitura de verva (in care Marinela lasa mult loc oralitatilor „autenticiste”, chiar si celor cu sintaxa aproximativa) anamnetica si – simulat – introspectiva. Sub fantezii e intins, discret, un fir de consistenta biografica, de care Marinela trage aproape regulat si scoate astfel la iveala o zona de candori nelinistite, plasata in mijlocul unor reverii ale amintirii. Sunt momente in care pasul alergator al naratiei fara narativitate se leneveste intr-un fel de fascinatie lirica, iar scriitura premeditat mai alba se pasteleaza. Dar nu proza poetizata face Marinela, ci un fel de fabule ale corporalitatii, un lant de incidente corporale cu tendinta grotesca si care impun pana la urma o biografie agresata, vulnerabila, dar de o vulnerabilitate cu tupeu. Teama de confesiune, profesata in introducere, se rezolva prin aceasta mediere cu ingeniu si – mai ales, as zice – prin pofta de a improviza povestirile. E un ton contagios in povestirile Marinelei, un ritm al inventivitatii deosebit de antrenant. Iar asta nu poate veni decat de la un prozator (dar mai ales de la o prozatoare) cu talent. Daca e, pe jumatate, si o carte de invins timiditatea (scripturala), e si mai bine. Inseamna ca Marinela e pe drum (pe drumul bun al prozei, fireste)

RON 18.69
1

Noi nu mergem la razboi

Noi nu mergem la razboi

Prozatorul are o scriitură remarcabil de bine strunită. Scrie economicos, limpede, fără excese. O parcimonie care face utilizarea rară a epitetelor extrem de eficientă. Paginile se citesc ușor, dar în același timp cu maximă eficiență, demonstrând o maturitate și o stăpânire a instrumentelor de scriitură remarcabilă. Noi nu mergem la război este un plonjon surprinzător de plăcut într‑un univers pe care l‑ai fi intuit deprimant, dar îl descoperi exploziv și captivant. O gură proaspătă de oxigen printre atâtea și atâtea lamentații sau, din contră, edulcorări ale trecutului imediat. Lucid și ludic, universul propus de autor îți permite să mai descoperi încă un unghi din care poți privi lumea românească de dinainte de 1989

RON 19.40
1

(ab)surdele zilei

(ab)surdele zilei

Imagine coperta I: Chiciură în Trascău, fotografie de Tiberiu Grecu (detaliu), 2018 Pe un fond madrigalesc își descîntă (ca să nu spun că-și răsfață, cum, în realitate, face) Viorel Bucur nostalgiile care năpădesc peste o erotică imnică în fond, melancolică în expresie. Îi rezultă astfel, în aceste (ab)surdele zilei, o suită de madrigaluri-elegie sau de elegii-madrigal. O senzualitate ținută sub control (al autoironiei mai ales) țîșnește totuși cu spontaneitate, dînd în idealizări florale ale iubitei („de cînd ți-ai schimbat rochia/ cu petalele nalbei?/ oare nu-ți era de-ajuns floarea cireșului?”), dar ținînd mereu astfel de entuziasme ale memoriei senzuale și sentimentale în proximitatea unei cenzuri dramatice. Mai degrabă din pragul retrospecției decît din cel al acțiunii adoratorii, poemele sale vibrează totuși de prezența iubitei, după cum vibrează, simultan, și de prezența primejdiei. Galanterii amenințate, dar încă animate, profesează Viorel Bucur, cu nonșalanța garantată de umorul de sine și asigurată deopotrivă contra emfazei și prețiozității. (Al. Cistelecan

RON 19.40
1

Sonetele Lancramului

Sonetele Lancramului

Inchinand sonetele sale satului care ni l-a daruit pe Lucian Blaga, Pascu Balaci asaza, pe harta valorilor de patrimoniu ale neamului, localitatea de langa Sebes, conferindu-i o noua dimensiune. Fara doar si poate ca Lancramul a devenit loc de aspiratie si pelerinaj, la fel ca Ipotestii lui Eminescu, Humulestii lui Creanga, Livenii lui Enescu, Hordoul lui Cosbuc, Prislopul lui Rebreanu sau Ciucea lui Goga. Rolul poeziei lui Pascu Balaci a fost acela de a inchega o tesatura trainica intre aceste mirifice locuri si spiritualitatea artistica romaneasca, de a aduce Lancramului, si poetului pe care l-a nascut, ofranda unui elogiu de dragoste si veneratie. - Mircea Popa Cartea aceasta cuprinzand 40 de sonete (plus inca doua sonete, la final: In cautarea gorunului magic si Adio, dar raman cu tine Blaga...) se constituie nu numai intr-un omagiu binemeritat adus poetului Lucian Blaga, cu ocazia implinirii celei de-a 40-a editii a festivalului de poezie care-i poarta numele, ci si intr-un cuvant de lauda si de multumire adus tuturor acelor oameni de cultura deosebiti (amintiti sau neamintiti in acest cuvant inainte) si care au avut in trecutul socialist, au in prezentul capitalist si al economiei de piata si vor avea grija in viitorul, pe care nu-l putem prevedea, ca mirabila samanta, semanata cu speranta, credinta si dragoste de fiecare in gradina casei din Lancram sa rodeasca mereu in sufletele noastre oriunde ne vom afla. - Pascu Balac

RON 19.40
1

Scrierea cerului

Scrierea cerului

Scrierea cerului este, in calendarul poetului, cartea care marcheaza peste cinci decenii de cand i s-a ridicat ceata de pe ochi, de pe suflet, de pe minte, de cand a inceput sa vada lumea prin lentila poemului. De cand Gheorghe Parja a vazut Poezia. Si a fost vazut de Poezie. La prima lectura, recunosc, eu insumi am mers binisor pe langa carte. Asta pentru ca nu am citit bine titlul. Prin Scrierea cerului am inteles Descrierea cerului, adica un desen, fie el si metaforic, dupa bolta cereasca. Nu-i de mirare ca nimic nu potrivea cu nimic. Abia la a doua lectura mi-am dat seama ca aici nu avem de-a face cu Scrierea ca un act secund, cu trecerea in cuvant a unei imagini date. Caci, pentru Gheorghe Parja, Scrierea e un act intemeietor, un act de geneza. „Deschide usa sa se faca cer”, scrie poetul. Nu deschide usa sa se vada cerul. Scrierea cerului nu descrie, ci traseaza conturul unui univers interior, al unei tari subiective. Lumea pe care Gheorghe Parja o desemneaza – ca sa folosesc un cuvant drag lui Mihai Olos – e una halucinanta, o lume aflata la marginea somnului si a uitarii, o tara „ca un paradis atipit”. In tinutul poeziei lui Gheorghe Parja nu exista frica, nu exista spaima neagra, caci totul e negru. „Provincia-i trecuta de tarziu”, cum scria poetul intr-o poezie din tinerete. Asa si noua provincie, cea de acum, e dincolo de frica. Tara pe care o intemeiaza poetul aici e una doar „induiosata de spaima”. Taramul de aici si cel de dincolo sunt amestecate, trecerile dintr-unul in altul se fac cu larghete si firesc. Peste tot bantuie ingeri negri, ingeri incovoiati, ingeri care „privesc la microscop”. Raiul si iadul par a fi un singur tinut, negru si inghetat. Parintii insisi sunt „pasari de frig”, Raiul e „negru si racoros” si doar mana calda a mamei il incalzeste. Chiar si lumina e neagra si rece: „E frig si in lumina acum”, scrie poetul. Cutremurator este poemul in care mama se intoarce si-si gaseste casa pustie si inchisa. Lumea vizibila e strabatuta de „nori de fluturi”, iar pe sub geamuri trec „pesti uriasi ”, „barbati cu dealuri in palme”, „voci fara trup”, trenuri ca niste „laboratoare de himere”, iar „soarele e mic ca un scancet de copil”.

RON 19.40
1

Datoria vietii noastre

Datoria vietii noastre

Lecție de deschidere a Cursurilor de Istoria antică și de Istoria artelor, susținută la Universitatea din Cluj - cetită în ziua 3 Noemvrie 1919 Ediție anastatică prefațată de Prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, Rectorul Universității Babeș-Bolyai Proiect editorial dedicat Centenarului Marii Uniri, apărut sub egida Universității Babeș-Bolyai Colecţia „Cărți care au fost” (ediții anastatice) este coordonată de Prof. univ. dr. Ioan‑Aurel Pop, Președintele Academiei Române Confraternitatea Universității noastre trebue să înțeleagă viața ca o luptă pentru mai mult gând. Spontaneitate, originalitate, însuflețire, spiritualizare, a întregei noastre munci ordonate în viață. Iar spiritualizarea aceasta a vieții, valorificată după unitatea de măsură supremă: etern valabilul uman, să fie legea perpetuă a deosebirei inertului de viu, animalicului de uman, naturalului de cultural, materialului de cultural, materialului de spiritual. (Vasile Pârvan) Cu toţii purtăm în noi – conștienţi sau nu – trecutul, unii cu indiferenţă sau anxietate, iar alţii cu demnitate şi curaj. O mostră de trecut demn şi curajos – adevărată lecţie despre lume – este acest mesaj din 1919 al lui Vasile Pârvan, rămas în continuare, în multe privinţe, Datoria vieţii noastre. Să-l recitim, să-l înţelegem şi să-l preţuim, întru gloria unei instituţii care se cheamă cu mândrie Universitatea noastră. Gaudeamus igitur! (Ioan-Aurel Pop

RON 11.64
1

Si daca te-as intreba, Umbra

Si daca te-as intreba, Umbra

Poezia adunata de Adriana-Zana Ionita in primul sau volum este o suma de pure incantatii afective care antreneaza in campul lor de forte atat reveria, cat si meditatia. E, in toate textele, un dublu care este o reflectie a sinelui in oglinda cuvintelor, fiinta este purtatoare de mistica si de absenta, concomitent, asa cum intre doua batai ale inimii se inghesuie intreg universul. Tacerea si cuvantul se afla in echilibru in aceste epifanii ale sensului, textul este o adevarata incorsetare pentru fiinta nascuta sa fie si sa ramana libera. Atinsa de gracilitate, vulnerabila intr-o lume plina de capcane, ai impresia ca poezia Adrianei-Zana Ionita nu se citeste, ci se respira. - Adrian Alui Gheorghe Iubitorului de frumos, dornic sa ma intrebe cum ramane cu "ai talent cu carul!", ii raspund de pe acum cu acest volum admirabil, care anunta indiscutabil o voce noua, nu a unui debutant oarecare, ci a creatorului profund, pe o gama deosebita, inclinat spre meditatie si elegie, in stare oricand sa acopere pana si uratul din noi cu un diafan strai de lirica autentica, aidoma culorilor alungate in degradeuri, peste noaptea misterioaselor feerii ale Nordului sublim. - Mihai Emilian Manca

RON 19.40
1

101 fiorduri

101 fiorduri

De o sută de ori și încă o dată poetul circumscrie spațiul poemelor sale: „Aici, în fiordul acesta”. Așa că mi-a devenit dintru început limpede că Dumitru Zdrenghea radiografiază un singur și același fiord, iar poemele sale sunt o sută și una de oglinzi ale acestuia. Dar, ca să ne apropiem de poeme mai trebuie să ne lămurim ce înțelege poetul prin „fiord”. Ei bine, el nu are în vedere dantelăriile de apă, piatră și cer ale Scandinaviei, fiordul său nu este un „loc geografic”, ci un „golf în interioritate”. Fiordul pe care îl străbate Dumitru Zdrenghea este mult mai adânc și mai spectaculos. Aș zice că fiordul pe care poetul ni-l pune înainte în o sută și una de oglinzi descrie o fisură în timp și spațiu: diminețile nu se mai sfârșesc, „trecutul nu vrea să plece, viitorul nu vrea să vină”, ba chiar sunt momente în care poetul simte cum Dumnezeu îi pune „nemurirea pe umăr”, ca pe o povară. Spațiul acesta este invadat de imagini preponderent sumbre: vikingi cu săbii de foc, corăbii care ard, pescăruși care înscriu pe cer semnul crucificării, apele pline de statui de ceară. Chiar și iubirile sunt ucise sau au un gust amar. Oricum, 101 fiorduri de Dumitru Zdrenghea este o carte în care imaginația a fertilizat cu multă generozitate poezia. Ion Mureșa

RON 19.40
1

Doar din pamantul patriei

Doar din pamantul patriei

Proiect editorial dedicat Centenarului Marii Uniri Transilvania este, din perspectiva naturii sale exemplare, memoria românităţii. Cu întâile ei zbateri se începe drumul nostru, ca popor, în istorie. De aici vin descălecătorii. Din ea şi prin ea a pornit fluidul vital către atât de amar de ani sfâşiatul trup al pământului acestuia. Ea i-a hrănit şi i-a ţinut alături mădularele. Ea i-a aflat şi i-a închegat nevăzuta făptură. În ea, durerea şi amarul au fost mai grele, mai apăsătoare. În ea, dorul şi jalea mai sfâşietoare. Peste tot ceea ce exprimă sufletul românesc în Ardeal, de la naştere la îngropăciune, de la cântec la poezie şi filosofie, pluteşte umbra înjeluită a unei lacrimi. Pasul şi vorba sunt mai apăsate aici de greul a câte au avut de purtat în spate neînduplecaţii pământului. Doina şi jocul sunt mai neguroase. Până şi sudalma e mai grea de povara veacurilor de plâns. Căci în toate astea se află înrădăcinată „durerea unui neam ce moare”, cum scria Octavian Goga. Sub bolta reîntregirii românităţii s-a aşezat ziua acelui 1 Decembrie 1918, zi nepereche, căreia, precum limbii române, maica dăinuirii noastre, îi suntem datori în eternitate. Rivalităţi şi interese adverse, micimi ale sufletului, orgolii şi neînţelegeri au fost uitate atunci. Fiindcă oamenii aceia au fost mai presus de ei înşişi, fiindcă sub uraniscul boltit de milenii deasupra provinciilor surori, în catedrala inimilor răsuna psalmul reîntregirii. Fiindcă iubirea de neam şi de limbă alungase din ea entropia. Mai suntem în stare să rostim ca ei, cu inima-n pumn şi cu răsuflarea tăiată: „Trăiască România Mare!”? (Horia Bădescu

RON 21.34
1

O autobiografie euritmata

O autobiografie euritmata

Studenția mea clujeană a început în 1970, perioada de apogeu a relativei liberalizări cu voie de la regimul monolitic în vigoare. Din păcate, atmosfera de plăcută competitivitate intelectuală ce domnea în Universitate – și, prin extensie, în redacția revistei Echinox, unde fusesem cooptat grație bunilor mei amici Marian Papahagi și Peter Motzan – s‑a întunecat brusc: în iulie 1971, căpetenia scorniceșteană a decis să implementeze în țara noastră „învățămintele” recentei sale vizite prin lagărele de concentrare în care fuseseră prefăcute Coreea de Nord (ireparabil, până în zilele noastre) și China (până după moartea lui Mao). Un efect imediat a constat în reprimarea cetățenilor care se încăpățânau să‑și manifeste personalitatea (și) printr‑o înfățișare neconformă canoanelor quasi‑cazone impuse întregii societăți. Pentru orice june cât de cât școlit părea de neînțeles cum o ideologie ce se revendica de la „clasicii marxism‑leninismului” (Marx, Engels, Lenin – adică trei bărboși, întrucât mustăciosul Stalin fusese epurat cu un deceniu în urmă) avea ca prioritate vânarea celor ce purtau barbă și/sau păr lung. E de presupus că nici etimologia nu era un punct forte al opresorilor, din moment ce acționau contra evidenței că, în limba română, însuși cuvântul bărbat derivă de la respectiva podoabă facială. În cazul meu particular, un accident domestic, petrecut când încă nu împlinisem doi ani, îmi arsese cu ulei încins o porțiune din partea dreaptă a feței. Ca atare, operațiunea bărbieritului devenise impracticabilă (oricum, nu aș fi intenționat vreodată să mi‑o însușesc). Fapt este că, timp de vreo doi ani, rămăsesem probabil unicul student purtător de barbă din Facultatea de Litere (cu dispensă medicală!). În acea postură de... extraterestru, avui parte aproape de un șoc la primul curs de istoria filosofiei. Titularul acestuia, Valentin Cătineanu, era un tânăr domn, cu mișcări tacticoase și cu voce bas‑baritonală. Apariție ruptă parcă dintr‑un tablou înfățișându‑i pe pașoptiști: frunte înaltă, ochi mari de culoare azurie și – surpriză – o barbă blondă, deasă și aranjată. Nici până azi nu am aflat cum reușise să‑și mențină demnitatea propriei figuri, în timpurile ignobile pe care le aveam de suportat. Bineînțeles, la asta se adăuga și certa sa competență profesională. Nu mai e necesar să insist că Valentin s‑a fixat în memoria mea estudiantină ca unul dintre profesorii de referință. La scurt timp după absolvirea facultății, am cunoscut‑o pe Ana, una dintre surorile lui Valentin. Făcea parte dintre elevii primelor promoții ale Liceului cu Limba de predare engleză, instituție exemplară apărută la Cluj prin înțelepciunea diplomatului‑ministru‑al‑învățământului Mircea Augustin Malița (pe lângă vechile școli dedicate elevilor cu limba maternă maghiară sau germană, fuseseră înființate la începutul anilor 1970 și licee unde erau predate intensiv franceza, spaniola, italiana și rusa; o glorioasă tradiție rămasă vie până azi în vibranta urbe transilvană post‑totalitară). Majoritatea elevilor acelor școli de elită și‑au menținut peste ani relațiile amicale cu comilitonii ceva mai în etate. Așa se face că, din an în Paști, se mai întâmpla s‑o întâlnesc pe Ana. „Filiera Cătineanu” – căreia i se adăugase Tudor Cătineanu (viitorul director al Radiodifuziunii Române predase și el docte cursuri la grupa noastră de angliști/germaniști) – a reprezentat pentru mine o firavă punte spre mirifica zonă a Bistriței. Ca fervent admirator al provinciei natale, Transilvania, mă încânta orice șansă în plus de a o cunoaște în splendida‑i diversitate. Evident, continuam să‑l consider pe poetul Aurel Rău drept simbol cultural al acelui ținut, întrucât grație lui debutasem în respectatul mensual Steaua (înainte de a‑mi susține examenul de bacalaureat, așadar tot în 1970). Însă prima escapadă la Bistrița am întreprins‑o prin 1972, cu automobilul condus de părintele meu, avându‑l ca invitat și ghid pe Valentin Cătineanu (evocat într‑unul dintre poemele discretei sale surori). Apoi anii și‑au accelerat curgerea, ajungând la halucinanta revărsare evenimențială din prezent. În fortuitele întâlniri cu Ana – tot din an în Paști – aflam noi repere ale traiectoriei mondializate pe unde ea își urma destinul: Italia, Spania, Insula Réunion, Franța, o tentativă de adaptare la strania provincie sudică a Portugaliei – Algarve, în fine, o anume stabilizare de domiciliu în Andalucía, ardenta provincie spaniolă din sud (cu un teritoriu aproape de dimensiunea Portugaliei continentale). Printre informațiile transmise întotdeauna fugitiv s‑a fofilat și aceea că avusese probleme grave de sănătate. M‑a bucurat să aflu că reușise să le depășească – din câte țin minte – grație intervențiilor providențiale ale chirurgului Alin Rancea, vechiul meu amic din copilărie, ajuns reprezentant de frunte al renumitei școli medicale clujene. Cândva, pe parcursul fulgurațiilor sale confesive, Ana îmi vorbise despre tentativele ei poetice. Instalat în habitudinile vieții literare și

RON 19.40
1

Un an crescut la loc

Un an crescut la loc

Numele ei este Ut Pictura Poesis. Dan Breaz debuteaza in poezie cu un stil pe deplin format. Unul dintre fermentii sai principali pare a fi dialogul cu artele contemporane, nu departe de experimentele poetilor Scolii de la New York, marcanti pentru scena literara internationala in a doua jumatate a secolului trecut. Aceasta relatie moderna transpare si din felul cum poemul cauta sa se autonomizeze, sa se purifice de elementul mimetic sau referential. Impermeabila la parafraza, rezistenta la traduceri in limbaj literal, poezia lui Dan Breaz gaseste o noua orientare magnetica a cuvintelor in spatiul alb al paginii, indrumata de un instinct sigur al esentialului. - Andrei Dobos) Dan-Octavian Breaz (n. 1982, Turda) este critic si istoric de arta, curator la Muzeul de Arta din Cluj-Napoca, doctor in filosofie al Universitatii „Babes-Bolyai” Cluj-Napoca.

RON 19.40
1

Si vine ploaia

Si vine ploaia

Traducere din ebraica de Paul Farkas. Prefata de Adrian Popescu. Postfata de Radu Tuculescu Modernitatea, postmodernitatea poeziei lui Moshe B. Itzhaki o constatam in turnura dezinvolta a versurilor sale, neretorice, fara prea multe figuri de stil, fluenta, aparent simpla. Pornind de la peisaje sau persoane concrete, autorul le confera o portanta simbolica remarcabila, e darul lui de a transforma banalitatea, imediatul in versuri frumoase. Gasim adesea si un strat (substrat?) dramatic in aceasta „frumusete dezarmata” cu sintagma unui teolog. Lucid, excelent informat si format cultural, profesor universitar, poetul Moshe B. Itzhaki are datele unui autor contemporan, pentru care biblioteca, natura, istoria, legaturile empatice, prieteniile literare sunt complementare. - Adrian Popescu Cand dur ca o piatra, cand duios, cu lacrimi strivite sub gene, cand revoltat pe zei, cand indragostit ca un adolescent, cand urs, cand pasare, cand peste sanitar ce trece efemer prin acvariul vietii, cand tipat, cand cantec, Moshe B. Itzhaki este un poet de raft inalt, cu o scriitura autentica, inconfundabila. Si inca ceva deosebit de important: este un om care iubeste, sincer, limba si cultura romana, asa cum putini dintre conationalii mei o fac. - Radu Tuculesc

RON 19.40
1

Scrum

Scrum

Forma liricului din poezia lui Silviu capătă contur expresiv, lumea este percepută senzorial, simțurile se ascut și prefigurează poetul care ființează în realitatea pe care o observă contemplator, cu o anumită acuitate. Este o viziune originală, pe care Silviu Ciocanelli o transfigurează artistic într-o explozie de imagini în care metafora ambiguizează și se ambiguizează în poezii precum Promenadă, Matineu, Am doi ochi. Sunt orb, Număr timp, PS. Căutarea sinelui, iubirea, regresia în copilărie, muzica și dorința de a materializa legătura cu Divinitatea, prin negare sau căutare, formează tematica poeziilor lui Silviu și descoperă, prin lectură, un suflet, până la urmă, frumos prin profunzime și sinceritate. Poezia Scrum, datată în 4 octombrie 2015, este un strigăt deznădăjduit al nevoii de singurătate, al unei rupturi ce s-a dovedit premonitorie. Citind-o, te impresionează prin versul simplu, dar atât de concentrat, prin articularea unei stări intense individuale, ce trece cu ușurință de la singularitate la pluralitate, la colectivitatea verbului de existență: „suntem – am fost/ Totul“

RON 19.40
1

Din gramaTEMAtica

Din gramaTEMAtica

Obsedat de tratate perfecte de geometrie, disperat pînă la a visa o pedagogie terapeutică după modelul Pedagogului de la Solferino, Vasile Gogea își șlefuiește poemele pînă la vecinătatea cu aforismul, calculînd cu grijă tensiunile, și ne dovedește că fantasma armoniei bîntuind o lume în declin poate fi fertilă”. (Ion Mureșan, în „Domnul Gogea, poetul”, Ziarul de Cluj, 6 iulie 1999) La antipodul spectaculosului poeziei „sociale”, întemeiate pe o hiperbolă a eului agitat și compact proclamativ, Vasile Gogea cultivă o discreție fin persiflatoare, bizuită pe o comprimare lăuntrică, adică pe o liotă a eului moral. Laconismul îi traduce îndurerata modestie. Restrîngerea, economia sunt imperativele scriiturii d-sale. Idealul poetului îl constituie experimentarea limitei: „Să locuiești la limita ființei/ să nu ai lemne, pîine, țuică/ nici cărți pe rafturi/ doar un pat/ făcut din gînduri/ și dintr-o listă de prieteni/ ce prea departe/ parcă zac”. Umbra tinde a se substitui trupului: „Tot mai multe umbre/ se-așază peste umbra mea.// încet, încet/ de-atîta greutate/ pămîntul se lasă/ și-ncepe a-nsera.// E-aproape clipa/ în care/ chiar trupul meu/ în ea se va culca”. Putem vedea în năzuința spre condensare a poetului și un mijloc de apărare. D-sa reduce suprafața de contact cu existența până la minimum, aidoma unui artist oriental ce și-ar exersa meșteșugul pînă la subtilitatea ultimă, nec plus ultra: „Suprafața mea de contact/ cu lumea/ se reduce continuu.// În curînd/ ea nu va fi/ decît un punct.// Atunci/ voi ști/ că a venit vremea/ ultimei propoziții”. Chiar dacă nu-și scrie încă „ultima propoziție”, Vasile Gogea o aproximează în tiparul poemului ultra-scurt, cu alură de haiku: „Călare pe melc/ galopez/ pe colinele verzi/ ale memoriei”

RON 19.40
1